La doar 15 minute cu barca de Cannes, în largul Coastei de Azur, se află Insulele Lerins (Îles de Lérins), un mic arhipelag format din două insule celebre: Insula Sfânta Margareta (Île Sainte‑Marguerite) și Insula Sfântul Honorat (Île Saint‑Honorat).
Insulele Lerins nu sunt doar o escapadă mediteraneană, ci un spațiu unde trecutul roman, misterele monarhiei franceze și tradiția monahală europeană coexistă într-un echilibru rar.
Cum ajungi pe Insulele Lerins din Cannes
Cele două insule sunt accesibile din Vieux-Port Cannes, după o scurtă traversare pe mare, de 15-20 de minute. Companiile Trans Côte d’Azur, Riviera Lines și SARL Horizon deservesc Sainte-Marguerite. Compania Planaria face legătura cu insula Saint-Honorat.
Nu există legătură directă între insule — pentru a le vizita pe ambele trebuie să revii în Portul Cannes.
Insulele Lerins nu sunt mari ca suprafață. Aici nu există mașini, nici măcar biciclete (accesul acestora este interzis) iar deplasarea se face pe jos, ceea ce oferă o oportunitate excelentă de a te bucura de priveliștile, sunetele și mirosurile potecilor mărginite de pini și stejari.
Sainte-Marguerite are o lungime de 3.200 de metri și o lățime de 900 de metri, iar turul insulei măsoară aproximativ 9 kilometri.
Saint-Honorat este mai mică, are 1.500 de metri lungime și 400 de metri lățime, iar turul insulei măsoară doar 3 kilometri lungime.
Origini antice
Sfânta Margareta era inițial cunoscută sub numele de Lero iar Sfântul Honorat, Lerina. Încă din antichitate au atras atenția navigatorilor fenicieni, care le-au ocupat, iar mai târziu romanii au ridicat aici sate și locuințe somptuoase. Importanța insulelor crește în timpul împăratului Augustus, care le folosește pentru apărarea portului Frejus, aflat în apropiere, unde adusese cea mai mare parte a forțelor sale maritime.
Pe insula Lero, romanii au construit un templu dedicat zeității cu același nume. Când Imperiul Roman a intrat în declin insula a fost părăsită, astfel încât la sosirea Sfântului Honorat insula era pustie.
Potrivit geografului Strabon numele insulei provenea de la faptul că acolo exista un templu păgân dedicat lui Lero. Cine a fost acest Lero nu se știe cu exactitate. Probabil cultul lui Lero a fost adus de grecii care întemeiaseră colonii pe coasta italiană, în Liguria. Trebuie menționat faptul că în Marea Egee mai multe insule purtau numele de Lero sau Lerios.
Când a ajuns pe insulă, Sfântul Honorat a dărâmat templul lui Lero și a ridicat pe locul acestuia o capelă. La modul figurat aceste fapte au fost transpuse de localnicii de pe coasta franceză în legenda lui Lero, mascota orașului Cannes.
Sfânta Margareta/Sainte-Marguerite – insula misterului
Insula Sfânta Margareta este o adevărată bijuterie mediteraneeană, combinând frumusețea naturală cu o istorie bogată.
Din cele 167 de hectare ale insulei, 150 sunt acoperite de păduri de pin de Alep, pin umbrelă și eucalipt.
Sfânta Margareta oferă trasee printre pini și arbuști ornamentali exotici, plaje cu nisip fin, golfuri sălbatice și ape cristaline ideale pentru înot sau scufundări.
Pe insulă se poate vizita Fortul Regal (Fort Royal) cu faimoasa celulă în care a fost închis Omul cu masca de fier (cunoscut ca Muzeul Măștii de fier și Fortul Regal), Memorialul Hughenoților și celulele pictate de artistul Jean Le Gac.
În cisternele romane și la primul etaj al fortului sunt expuse vestigii de arheologie subacvatică din epavele romane și sarazine descoperite în apropiere de coasta insulei (ceramică, amfore, sticlă etc.), precum și fragmente de picturi murale romane descoperite în timpul săpăturilor de pe insula Sfânta Margareta.
Insula Sfânta Margareta nu are sursă de apă proprie. Pentru a colecta și depozita apa romanii au construit mai multe cisterne.
Omul cu masca de fier
La sfârșitul secolului al XVII-lea fortăreața a devenit închisoare de stat, unde persoanele care reprezentau o amenințare pentru monarhie erau închise la cererea regelui, fără proces. Cel mai faimos prizonier al acestei închisori a fost Omul cu masca de fier, care a fost închis la Fortul Regal timp de 11 ani. Debarcat pe insulă în 1687, a fost închis într-o celulă concepută special pentru el, la ordinele regelui Ludovic al XIV-lea (Regele Soare). A fost forțat să poarte o mască de fier până la moartea sa în 1703. Identitatea sa rămâne un mister până în ziua de azi.
Misteriosul Om cu masca de fier a petrecut 34 de ani de închisoare – doisprezece ani la Fortăreața Pignerol, șase ani la Exilles, unsprezece ani la Fort Royal, apoi cinci ani în Bastilia din Paris, unde a murit în 1703. Nu există documente referitoare la încarcerarea Omului cu masca de fier.
A devenit celebru datorită lui Voltaire și Alexandre Dumas și i s-au atribuit nu mai puțin de 60 de identități, cea mai fantezistă fiind cea a fratelui geamăn al regelui Ludovic al XIV-lea (Regele Soare). O altă ipoteză lipsită de temei real l-a vizat pe împăratul Napoleon despre care s-a spus că ar fi fost descendentul Omului cu masca de fier, care ar fi fost căsătorit cu fiica guvernatorului insulei Sfânta Margareta, un bărbat pe nume Bonpart. Copiii lor au fost exilați în Corsica, care la acea vreme nu aparținea Regatului Franței. Numele lor de familie ar fi fost apoi distorsionat în Bonaparte sau Buonaparte.
Voltaire, care a fost el însuși închis la Bastilia (dar la câțiva ani de la moartea Omului cu masca de fier), a publicat în 1751 lucrarea Secolul lui Ludovic al XIV-lea, un text fundamental al istoriei literare franceze. Într-un capitol al acestei lucrări Voltaire îl descrie pe Omul cu masca de fier ca fiind înalt, tânăr, foarte frumos și având o înfățișare nobilă.
În 1847 Alexandre Dumas a publicat volumul Vicontele de Bragelonne: După 20 de ani, care încheie seria dedicată mușchetarilor.Ediția în limba engleză a acestei lucrări, apărută în 1850, a fost împărțită în trei părți: Vicontele de Bragelonne (Între doi regi), Louise de la Vallière și Omul cu masca de fier.
Povestea Omului cu masca de fier a fost popularizată, de asemenea, de filmul Omul cu masca de fier, (1998) cu Leonardo DiCaprio în rolul principal.
Memorialul Hughenoților de pe insula Sfânta Margareta (Insulele Lerins), amplasat într-o celulă a Fortului Regal, cinstește memoria pastorilor martirizați închiși pe insulă, în urma revocării Edictului de la Nantes (1685).
În partea de vest a insulei, Iazul Batéguier este o adevărată comoară a biodiversității care găzduiește o rezervație ornitologică bogată în păsări acvatice. Există o potecă care înconjoară lacul, de unde pot fi admirați pescărușii și stârcii cenușii care populează insulița din mijlocul apei.
Din aprilie până în octombrie, două restaurante sunt deschise lângă Fortul Regal: La Differennce, deschis zilnic de la 9,30-16,00 și La Guerite (deschis din mai până în octombrie, între 10,00-18,00; în iulie și august programul se prelungește pentru cină).
Cazarea pe insula Sfânta Margareta se poate face numai la Centre International de Séjour, situat în Fortul Regal. https://www.cannes-jeunesse.fr/
Muzeul Ecologic Subacvatic
Aproape de țărmul sudic al insulei Sfânta Margareta (Insulele Lerins) artistul Jason deCaires Taylor (sculptor, ecologist și fotograf subacvatic profesionist) a realizat primul eco-muzeu subacvatic din Franța și din Marea Mediterană. Acesta a construit 6 statui, fiecare având 2 metri înălțime și cântărind aproximativ 10 tone, pe care le-a scufundat la o adâncime de 3 – 5 metri.
Statuile, realizate după fețe ale unor locuitori ai orașului Cannes, construite din materiale prietenoase cu mediul, oferă un refugiu pentru viața subacvatică și au rolul de a readuce la viață aceste fundul marin aflat în stare de degradare.
Statuile au fost scufundate la o distanță cuprinsă între 84 și 132 de metri de țărm și sunt accesibile înotătorilor echipați pur și simplu cu mască și snorkeling.
Prin tema aleasă, cele 6 statui aduc un omagiu Omului cu Masca de Fier și celei de-a șaptea arte, căreia orașul Cannes i se dedică în fiecare an în timpul festivalului de film.
Jason deCaires Taylor este unul dintre primii artiști care au considerat domeniul subacvatic ca spațiu public dedicat artei. În 2006 acesta a creat primului parc de sculpturi subacvatice din lume, în largul coastei de vest a Grenadei, în Indiile de Vest. Parcul de Sculpturi Subacvatice Molinere Bay a fost ulterior inclus de National Geographic într-un top al celor mai spectaculoase 25 de minuni ale lumii.
Saint-Honorat – insula monahilor
Sfântul Honorat (Saint-Honorat-Insulele Lerins) este o insulă privată aparținând călugărilor cistercieni ai Mănăstirii Lerins –Abația Notre-Dame de Lerins, fondată la sfârșitul secolului al V-lea. Este deschisă vizitatorilor.
Insula, numită inițial Lerina datorită micii sale întinderi, a fost cunoscută de-a lungul timpului și sub numele de Planaria, deoarece, spre deosebire de Lero, este complet plată.
Comunitatea cisterciană care trăiește pe insulă este continuatoarea unei lungi istorii monahale, care a început în secolul al V-lea, odată cu sosirea pe insulă a Sfântului Honorat (350–430), cunoscut și ca Honoratus din Lerins. Acesta s-a născut în nordul Galiei într-o familie consulară romană. S-a convertit la creștinism și a primit botezul încă din adolescență.
În jurul anului 410 s-a stabilit pe insula pustie care astăzi îi poartă numele, unde a fondat o comunitate religioasă cenobitică (în care călugării locuiau împreună și își păstrau bunurile în comun sub conducerea unui abate). Această comunitate a urmat regulile monahale stabilite de Sfântul Pahomie cel Mare (292-348), care sunt respectate și astăzi în Biserica Ortodoxă. În 428 a fost numit episcop de Arlens.
După moartea sfântului patriarh, Lerina a luat numele de Saint-Honorat, iar cele două insule surori au fost numite insulele Lerins.
Ioan Cassian, cunoscut și sub numele de Ioan Ascetul și Ioan Cassian Romanul (360 – 435) un călugăr creștin și teolog născut în Dobrogea, celebru atât în bisericile occidentale cât și în cele răsăritene pentru scrierile sale mistice, a avut strânse legături cu Abația din Lerins, înființată de Sfântul Honorat.
Ioan Cassian a fondat două mănăstiri în sudul Franței: Abația Sfântul Victor și Abația Sfântul Sauveur, iar prin scrierile sale l-a influențat pe Benedict de Nurcia, autorul Regulii Sfântului Bendict, care este încă aplicată de călugării benedictini, cistercieni și trapiști.
Sfântul Honorat este supranumită insula sfinților, deoarece, de-a lungul timpului, aproximativ 40 călugări de la Abația Sfântul Honorat au devenit sfinți, între care Sfântul Maxim de Riez, Sfântul Faustus de Riez (400 – 490), Sfântul Hilaire, Sfântul Euhir/Eucher, episcop de Lyon, Sfântul Vincent de Lerins, Sfântul Quenin, Sfântul Apollinaire.
Abația Lerins a fost unul dintre principalele locuri ale creștinismului din Europa. Influența mănăstirii s-a extins dincolo de granițele Franței, în special în Anglia, datorită Sfântului Benedict Biscop (628-690), un călugăr englez format în Lerins, care a fondat în anul 681, la Jarrow, mănăstirea unde a slujit Beda Venerabilul (672-735) supranumit părintele istoriei engleze.
Tradiția spune că și Sfântul Patrick, apostolul Irlandei, a venit la Lerins pentru a se pregăti câțiva ani pentru viața monahală.
Astăzi, pe insulă există un complex monahal format dintr-o abație din secolul al XIX-lea, cu o mănăstire medievală din secolele XII-XIII, un turn al mănăstirii și șase capele. Există, de asemenea, două cuptoare folosite pentru încălzirea bilelor de tun, construite în 1793 din dispoziția generalului Napoleon Bonaparte.
Călătorii găsesc aici un magazin care vinde produse monahale (vin, ulei de măsline, lichior duse local) dar și un restaurant (La Tonnelle). Insula este deservită de propria companie de bărci. Din cele 42 hectare ale insulei 8 sunt cultivate cu vii și 2 sunt ocupate cu livezi de măslin. Lichiorul Lérina făcut din 44 de plante are la bază o rețetă de secole ținută secretă de călugări.
Călugării oferă cazare în căminul monahal care poate găzdui până la patruzeci de persoane, deschis pe tot parcursul anului, cu excepția unei scurte perioade între începutul lunii noiembrie și mijlocul lunii decembrie.
Legenda celor două insule
Conform legendei Sfântul Honorat a avut o soră, pe nume Marguerite, fapt nedocumentat istoric. După moartea părinților lor, Honorat și Marguerite au vândut proprietatea care le revenise ca moștenire, au împărțit banii săracilor și s-au retras împreună în singurătate. Honorat a debarcat pe insula Lerina, unde a fondat o mănăstire. Marguerite a mers pe insula vecină și a întemeiat acolo o comunitate de fecioare. Regula monahală de pe Lerina interzicea accesul persoanelor de sex feminin.
Pentru a se întâlni cu sora sa Honorat era nevoit să traverseze înot brațul mării care separă cele două insule. Însă întâlnirile cu sora sa îl sustrăgeau de la viața monahală și îi tulburau rugăciunile. Într-o zi, Honorat i-a spus sorei sale că de acum înainte se vor mai vedea doar atunci când cireșii vor fi înfloriți, adică o dată pe an.
Nici rugămințile, nici lacrimile sorei sale nu l-au făcut să își schimbe această hotărâre. Atunci Marguerite și-a îndreptat rugăciunile către Dumnezeu care a făcut o minune: un cireș plantat pe țărmul insulei Lero înflorea în fiecare lună. Honorat a trebuit să se supună voinței cerului și o dată pe lună traversa canalul care separă cele două insule, iar o dată pe lună venea să stea cu Marguerite sub floarea de cireș, pentru a discuta despre Dumnezeu și misterele celeilalte vieți.
Această legendă a fost inspirată de un fapt real din viața Sfântului Benedict din Nursia, patriarhul călugărilor din Occident. Acesta a mers să-și viziteze sora, Sfânta Scholastica, pe care o vedea o dată pe an și cum a rămas până la cină, ea l-a implorat să petreacă noaptea cu ea, având intuiția că s-ar putea să nu-l mai vadă.
Cum el nu a fost de acord, fiind incapabil să încalce regulile mănăstirii sale, Scholastica și-a sprijinit capul în mâini și s-a rugat Domnului care a stârnit o furtună atât de puternică încât Benedict nu a avut cum să mai plece. Contrariat de acest fapt Benedict s-a adresat surorii sale: Dumnezeu atotputernic să te ierte, sora mea; Ce ai făcut? Ea i-a răspuns: M-am rugat la voi și nu ați vrut să mă ascultați; m-am rugat Domnului, iar El m-a auzit bine. Ieși acum, dacă poți. Și astfel au petrecut noaptea discutând diverse subiecte spirituale. Trei zile mai târziu, Scholastica a murit iar Benedict i-a văzut sufletul urcând spre cer sub forma unui porumbel.
Sfânta Scholastica a fost fondatoarea primei mănăstiri feminine care a adoptat Regula Sfântului Benedict (un mod de organizare a liturghiei, muncii, meselor și relaxării pentru călugări, conform căruia ziua era împărțită în trei părți: rugăciunea, munca și citirea textelor sacre. Discreția, echilibrul și flexibilitatea caracteriza viața discipolilor săi).
În prezent câteva mii de călugări și călugărițe din întreaga lume trăiesc încă conform Regulii Sfântului Benedict.
